Baltagul - demonstratie roman

                       BALTAGUL

                                       de Mihail Sadoveanu
                            -roman-

    Romanul este opera epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă şi complicată, ce se desfăşoară pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice şi personaje numeroase, oferind o imagine amplă şi profundă asupra vieţii.
    Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai de seamă prozatori din literatura română, iar opera literara Baltagul ocupă un loc aparte în creaţia sadovineană.

    Tema centrală a acestui roman este căutarea şi cunoaşterea adevărului, în spiritul adevărului şi a tradiţiei.    Fiind o operă epică, romanul Baltagul are narator (la persona a III-a), acţiune în timp şi spaţiu, personaje, iar modul predominant de expunere este naraţiunea. De asemenea, acţiunea este se structurează în momentele ale subiectului literar.
    În expoziţie, Vitoria Lipan se gândeşte la soţul ei, Nechifor, plecat la Dorna după oi, devenind din ce în ce mai îngrijorată de tăcerea lui.
    În intrigă, ea hotărăşte definitiv să plece pe urmele lui Nechifor, împreună cu Gheorghiţă.
    Desfăşurarea acţiunii cuprinde căutările înfrigurate ale Vitoriei. După un drum anevoios, asemenea unui labirint presărat de dificultăţi, îi descoperă pe cei doi ciobani care l-au asasinat pe Nechifor – Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza.
    Acţiunea atinge punctul culminat la paznicul înmormântării, când Vitoria reface, în prezenţa autorităţilor, punct cu punct momentul crimei.

    În deznodământ, atingându-şi scopul, Vitoria se pregăteşte de plecare pentru a duce la îndeplinire noi treburi presante.
    Fiind un roman, această operă are o acţiune complexă şi mai complicată decât a schiţei şi a nuvelei. Aşadar, acţiunea se întinde pe parcursul a şaisprezece capitole în care sunt narate acţiunile Vitoriei Lipan. Totodată acţiunea Baltagului cunoaşte o mare mobilitate în timp şi spaţiu, derulându-se de toamna până primăvara, într-un perimetru foarte vast.
    O altă trăsătură a romanului şi prezentă în Baltagul este numărul mare de personaje. Astfel, există personaje principale (Vitoria, Nechifor Lipan, Gheorghiţă), secundare (Minodora, preotul Dănilă, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui) sau episodice (moş Pricop, funcţionarii Prefecturii Neamţ), personaje ce au o importanţă deosebită în desfăşurarea acţiunii, contribuind la descoperirea adevărului.
    Prin intermediul acţiunii şi al personajelor, Mihail Sadoveanu oferă o imagine ampla şi profundă a vieţii, aspect ce ilustrează o altă trăsătură a romanului. Astfel, el zugrăveşte modul de viaţă patriarhal al oamenilor de la munte, obiceiurile legate de evenimentele cruciale ale existenţei umane – botezul, nunta, moartea -, dar şi lumea oraşului în timpul pătrunderii unei civilizaţii.
    Vitoria Lipan este personajul principal al acestui roman. Ea este o femeie harnică şi pricepută deoarece conduce o gospodărie grea, ştie toate rosturile casei, ştie să-şi vândă produsele, având iscusinţa de negustor. Prevăzătoare, îşi duce banii la preot pentru a nu fi prădată. Vitoria se comportă ca un adevărat detectiv feminin, deşi e neumblată prin lume, este o bună cunoscătoare a sufletului omului, culege cu abilitate informaţiile, ştie să-i tragă de limbă pe cei pe care îi întâlneşte, devine iscoditoare când află cea mai mică pistă.
    În concluzie, având toate caracteristicile menţionate anterior, opera literară Baltagul este un roman.

Citeste mai departe...

Enigma Otiliei - comentariu

Continuam pregatirea pentru examenul de bacalaureat 2011 la limba si literatura romana cu un comentariu referitor la romanul "Enigma Otiliei" de George Calinescu. "Enigma Otiliei" este un roman modern obiectiv, realist, de tip balzacian.

Alegerea Otiliei

Afecţiunea dintre Felix şi Otilia se naşte şi creşte sub semnul situaţiei familiale a eroilor. Este o dragoste între doi orfani, care tind să se protejeze reciproc. Otilia are faţă de Felix atenţii părinteşti. El găseşte în ea tot ce i-a „lipsit în copilărie”. Relaţia lor e la fel de complexă ca şi aceea care îi implică pe Pascalopol şi pe Otilia. „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”, explică romancierul.

În comparaţie cu Felix, mai previzibil, mai „dogmatic”, Otilia se arată până aproape de ultimele pagini ca o sumă intactă de virtualităţi, o încarnare a libertăţii interioare. Aparent ilogice, nejustificate, actele ei sunt, privite din această perspectivă, foarte coerente, motivate, subsumabile toate unei voinţe acute de independenţă: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”, i se destăinuie odată lui Felix, pentru a reveni într-o altă ocazie cu precizarea că-şi detestă condiţia socială: „Aş vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că eşti liber. Aş vrea să fiu băiat”. 

În acest mod se explică fuga finală cu Pascalopol, motivată de instinct: Otilia îl alege pe acela care nu-i răpeşte libertatea şi nu-i impune constrângeri, fie ele şi de ordin afectiv. Mai târziu, când fata se fixează într-o categorie, ea nu mai e decât copia fără personalitate a celei dintâi. Speriat, Felix descoperă trăsăturile adolescentei în fotografia pe care i-o arată Pascalopol, dar nu recunoaşte nimic din aerul de femeie mondenă, obişnuită cu viaţa pe care, cu câţiva ani înainte, o considera prea puţin interesantă.

In timp ce Felix stie ce vrea – o cariera de succes, sa fie primul in domeniul sau si sa se casatoreasca cu fata, ea viseaza la  un viitor  aventuros si  testeaza capacitatea baiatului de a trece peste suferinta provocata de dragostea neimplinita in noaptea cand vine la el in camera, facandu-l pe Felix sa aiba certitudinea ca este iubit  si apoi parasindu-l.

Îl părăseşte pe Felix cu, bănuim, motivul paradoxal de a fi mai aproape de el. Ca se semn al tutelei sentimentale, la care nu renunţă nici în această ipostază, îi lasă o fotografie. Cu inteligenţa lui mai exersată, mai sensibilizată la idei, Wiessmann îi sesizează paradoxul sufletesc: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnisoara Otilia trebuie sa fie o fata foarte inteligenta”. Desi usor exaltata, afirmatia este indreptatita pentru ca personajul sintetizeaza tot atata sentiment cat si ratiune. In timp ce Felix de-abia descopera lumea, Otilia are deja o conceptie bine definita despre viata. Ciudat, dar întru totul verosimil în această ordine de idei, este că „eliberarea” tânărului de sub puterea unei imagini (imaginea onirică a Otiliei) se produce prin substituirea acesteia prin alta. Întâlnindu-şi peste ani rivalul vârstnic, dar norocos, acesta „scoase din buzunar o fotografie care înfăţişa o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră. Fotografia era făcută la Buenos Aires”.

           

Iubind luxul, muzica şi desfoindu-se parcă într-o necurmată feminitate, Otilia rămâne într-o penumbră de mister, în tot romanul. Enigma ei este însăşi feminitatea ei, mereu proaspătă, de un magnetism care diformează şi pe avarul Costache şi chiar pe cei mai aprigi duşmani ai ei. Este de adâncă psihologie scena în care Otilia vine, noaptea, să i se ofere lui Felix, după ocoluri şi reticenţe numeroase, în speranţa că tinereţea va birui interesul. Platonismul mistic al tânărului este un semn că feminitatea ei nu se înşeală; căsătoria cu Pascalopol, părăsirea lui şi fuga cu un conte străin sunt consecinţe fireşti ale aceleiaşi feminităţi profunde. (Pompiliu Constantinescu)

Citeste mai departe...